Miza refuzării ipotezei tehnofeudale

Pe 30 aprilie am fost invitat împreună cu Vali Stan să purtăm o discuție despre tehnofeudalism în cadrul unui curs ținut de Veronica Lazăr și Ionuț Văduva la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București. Vali a dus în spate greul de a așeza contextul apariției ipotezei cum că modul de producție capitalist s-a surpat în sine însuși, devenind o formă de tehnofeudalism, precum și principalele obiecții teoretice. După ce ne-am lămurit că premisa se sprijină pe înțelegeri schematice mai ales ale capitalismului, feudalismului, dar și a rentei, ne-a arătat cum, conform cercetării sale, veniturile marilor firme din sectorul tech nu numai că nu par a veni exclusiv din vreo formă de rentă, dar în măsura în care acest lucru e adevărat, companiile își diversifică din ce în ce mai mult sursele de venit prin activități comerciale convenționale.

Prezentarea mea s-a orientat în jurul mizei politice a ipotezei și a motivului pentru care ea insistă să revină în spațiul public, deși premisele teoretice îi sunt șubrede. Urmează transcrierea prezentării, cu mici intervenții pentru a o face ceva mai potrivită unui articol scris. Îmi cer scuze pentru unele salturi bruște în argumentație și pentru o insuficientă topire a citatelor din Wark, Dean, Durand și Varoufakis în corpul eseului. Textul este unul de două ori in media res, atât ca intervenție într-o dezbatere mai amplă, cât și fiind gândit în dialog cu prezentarea lui Vali.

Deja a vorbi despre miza unei teorii invită ridicarea unui număr de obiecții suficient de întemeiate încât merită adresate. În primul și în primul rând, se vor ridica un număr de critici de ordin metodologic. O întreagă clasă de obiecții ar trebui să se învârtă în jurul faptului că infirmarea ipotezei tehnofeudalismului funcționează într-un anumit cadru teoretic, cu propriile axiome, definiții și metodologii. De ce preferăm o anumită definiție a capitalismului și a feudalismului, a conceptului de mod de producție în general, de ce operăm cu o anumită înțelegere a tranziției de la un mod de producție la altul? Majoritatea criticilor ipotezelor tehnofeudalismului pot apărea astfel dogmatice, rigide și înguste. Dacă nu este acceptată posibilitatea apariției unei noi categorii în gândire sau a reconstruirii uneia vechi, atunci nici nu se întrevede posibilitatea îmbogățirii cunoașterii noastre în continuare.

O altă problemă metodologică ține de o anumită pretenție instrumentală a criticilor, pretenție care oglindește însă rezervele din cadrul ortodoxiei teoretice. În sine caracterul insolit al ipotezei apare ca o problemă și pentru unii membri ai publicului sau pentru unii activiști, sugerându-le din partea gânditorilor tehnofeudalismului o mai grabnică preocupare pentru producerea de concepte spre circulația academică și para-academică, decât pentru intervenții concrete în politică. Iarăși, această critică apare dogmatică, rigidă și îngustă, căci inclusiv limitele în care cunoașterea e considerată utilă sunt ele însele rezultatul unei gândiri care poate fi răsturnată.

Simetria celor două direcții de contestare indică și conjunctura în care ne aflăm, unde ceea ce tot facem nu prea merge, ceea ce s-ar putea să se întâmple pentru că teoria pe care ne bazăm nu mai descrie realitatea în care trăim. Această conjunctură deschide teoriei un dublu spațiu de libertate în care poate să opereze, cel puțin pentru McKenzie Wark și Jodi Dean, ca o provocare, după reiese încă din introducerea noii cărți a lui Dean, Capital’s Grave:

„Wark was onto something. Most of us recognize that history doesn’t unfold in a straightforwardly progressive direction. But we still tend to assume that capitalism will continue to respond and adapt to its varying crises until we bring it down. So what if capital really is dead and its grave doesn’t look anything like communism? Wark’s provocation is dizzying, a call to think again about the assumptions guiding action and critique.”

(Dean 2025)

Dean nu face un deserviciu lui Wark numindu-i opera o provocare, căci asta este tocmai caracterizarea aleasă de Wark:

„The task of this little book is thus a provocation: to think the possibility that capitalism has already been rendered historical but that the period that replaces it is worse. That it could be worse gets us away from the happy narratives in which latter-day capitalism is the magic kingdom, free from contradiction and class struggle, where History ends.”

(Wark 2019)

Aici găsim și cheia pentru apetitul față de tehnofeudalism. Pentru că ipoteza este provocatoare, a devenit destul de repede populară și cuprinzătoare, o critică amplă a nedreptăților momentului contemporan unde nu doar puterea economică și politică se concentrează în mâini din ce în ca mai puține, dar o face și prin mecanisme insolite până acum. Este irelevant dacă e vorba despre un nou mod de producție și cât seamănă acest nou mod de producție cu feudalismul, când mecanismele care reglementează munca și păzesc democrația nu fac față noii conjuncturi, cerând deci noi răspunsuri. Aceasta este situația prezentată de Cédric Durand în How Silicon Valley Unleashed Techno-feudalism:

„The big digital services are fiefdoms from which there is no escape. This situation whereby subordinate subjects depend on the digital glebe is essential, because it determines the ability of the dominant to capture the economic surplus.”

(Durand 2024)

dar și de Dean:

„Understanding the economy of rents and services as neofeudalizing helps us make sense of the present. It lets us recognize seemingly disparate economic and social phenomena as interrelated elements of a single tendency that extends beyond the realm of high technology.”

(Dean 2025)

Ceea ce face ipoteza neofeudală nu doar provocatoare, ci și convingătoare, este că apare ca o critică imanentă liberalismului. Deși constelația de mișcări Occupy au subliniat oligarhizarea economică ce a urmat perioadei neoliberale, iar ulterior numeroși critici ai neoliberalismului, de pe întreg spectrul politic, au atras atenția asupra efectelor pernicioase ale politicilor neoliberale asupra bunăstării cetățenilor și a mediului înconjurător, acestora li se putea răspunde, cum li s-a și răspuns, mai mult sau mai puțin că astea-s regulile jocului. Confruntarea cu efectele morbide ale perioadei neoliberale a luat, în mod potrivit, forma stadiilor doliului. Întâi au fost negate, apoi minimizate, când gravitatea a trebuit constatată în întreaga amploare s-a insistat că e vorba doar de o scurtă perioadă și au fost învinuite anumite instituții publice sau anumiți politicieni și nu marii capitaliști; ulterior vina pentru valul de crize sistemice a căzut pe umerii cetățenilor liberi să ia decizii pe piață, care spontan, au tot luat decizii egoiste. În final, când oricare alt argument eșuează, concluzia e nu se mai poate face nimic, fiindcă orice intervenție a publicului în economie este echivalentă cu dictatura. Oricât de acerbă ar fi critica neoliberalismului, rămâne măcar premisa libertății și democrației, oricât de capturată ar fi ea de interesele marelui capital. Aceste rafale de replici defensive sunt mai străvezii decât ar părea la prima vedere, însă necesită un grad de familiaritate cu istoria gândirii politice, a economiei și un acces la studii sociologice și econometrice care, dat fiind contextul, nu sunt ușor de realizat. Ipoteza neofeudalismului, colapsând obiectul de studiu, își permite să nege tocmai premisa sistemului care se auto-reglează, căci nu mai este vorba despre captalism și liberalism. Pe ele le-am îngropat, acum trăim în ceva mai rău.

Această claritate permite ipotezei neofeudalismului să atingă chiar și acele persoane care nu se simt pierzătoare ale momentului sau pentru care diferitele linii de apărare ale situației de fapt sunt convingătoare: își permit în continuare să accepte că liberalismul este cel mai bun sistem pentru pacea socială, piața liberă se reglează singură. Însă cum noi nu mai trăim în capitalism liberal, ci în tehnofeudalism, putem în final să luăm măsuri.

Obiecții la obiecții

Deși importanța provocării ca gest filosofic este incontestabilă, există totuși limite peste care nu mai poate fi productivă nici metodologic, nici politic. În privința ipotezei tehnofeudalismului, cea mai valoroasă contribuție nu îmi pare a fi concluzia insolită, ci premisele de la care pornește, fiindcă forțează investigarea mai atentă a unor subiecte altfel considerate epuizate. Materialismul istoric nu a inventat conceptele de capitalism și feudalism, nu a inventat prezentarea istoriei umane ca o succesiune de stagii. Este, în schimb, ultima mare tentativă de a produce o asemenea filosofie a istoriei. Și este ultima fiindcă nu operează în competiție cu alte teorii, ci le sintetizează și completează pe cele premergătoare ei. Faptul că nu există nicio altă filosofie a istoriei de anvergura materialismului istoric în afara tradiției marxiste arată că tradiția marxistă chiar a împins problematica gândirii unor legi ale istoriei până la desfășurarea logică a acesteia. E irelevant în contextul prezentării dacă desfășurarea logică a unui asemenea sistem chiar este operațională sau colapsează sub propria greutate. În al doilea caz însăși premisa ipotezei trebuie abandonată, fiindcă nu se poate vorbi despre niciun fel de -ism, iar tot ceea ce ne rămâne de făcut este producerea de micro-istorii. În primul caz, deși premisele materialismului istoric și ale criticii economiei politice pot fi contestate și dezvoltate în noi direcții, așa ceva nu se poate face decât din cadrul materialismului istoric, împingându-l înainte.

Cu atât mai puțin Varoufakis, sau un adept dintre ai săi, poate acuza de dogmatism sau pedanterie insistența de a păstra rigoarea categoriilor materialismului istoric când, de exemplu, la un episod al emisiunii radio ținută de Doug Henwood afirmă că analiza sa este „a fully marxist political economy analysis” (Varoufakis 2024, 27:30), deși definițiile cu care operează nu indică neapărat ortodoxie:

„Before capitalism, capital was easy to define. It took the form of material goods that were produced specifically for the purpose of producing other goods. [...] But a steel plough or a fishing rod were typical capital goods or, to rephrase the definition, produced means of production.”

(Varoufakis 2023, cap. 3)

Materialismul istoric, ca o gândire a totalității existenței sociale în desfășurarea ei în timp, nu permite pur și simplu translatarea conceptului transistoric de bunuri capitale ca sinonim pentru capital. Economistul Ben Fine critică drept „imperialism al economiei” această abordare în urma căreia un aparat metodologic al științei economice este translatat în cadrul unui alt câmp de cercetare pentru a oferi economiei un capăt de pod astfel încât,în cele din urmă, să incorporeze întreaga disciplină străină în cadrul arhitecturii intelectuale a științei economice (Fine 2024). Atitudinea este problematică nu doar în cazul materialismului istoric, ci față de orice disciplină care și-a dezvoltat propriul instrumentar potrivit obiectului de studiu mai greu de surprins prin funcții de cost sau de producție și de modelarea sa ca o piață în căutarea echilibrului marshallian. Dar pe lângă o obiecție principială, instrumentarul materialismului istoric este unul dezvoltat deopotrivă logic și istoric, suportând cu greu grefări conceptuale fără ample eforturi de reconstrucție care caută să identifice unde anume s-a rupt firul logic și istoric.

Altfel, în baza libertății de a developa și deturna idei, de a gândi critic și poetic, sigur, tehnofeudalismul poate să fie un concept. Dar ca să putem opera cu el altfel decât ca o formă de joc, trebuie să ne avanseze înțelegerea lumii și trebuie să fie la rândul său deschis criticii, altminteri este doar o formă de obscurantism care licitează tocmai pe actuala conjunctură tulburătoare pentru a se populariza, cum McKenzie Wark însăși ne aduce aminte când discută și critică conceptul de muncă imaterială:

„It’s striking how much one can get carried away with the play of language and forget to look at the world.” (Wark 2019)

Teoria este provocatoare și atrage atenția, ipoteza sa este clară și ușor de înțeles, ceea ce îi crește popularitatea—nu strică că e rostogolită și de unele dintre cele mai bine-cunoscute voci critice. Pentru că ipoteza este simplă, incisivă, dar și percutantă, noii adepți o pot prelua, adapta și relua astfel ciclul. Aici însă, cel mai persuasiv aspect al ipotezei tehnofeudaliste este și printre cele mai problematice, căci prin reiterarea poveștii transformării capitalismului într-un nou feudalism, ajung întărite locuri comune care ar trebui mai degrabă criticate. Înțelegerea societății ca având două dimensiuni, cea economică și cea politică, este o abstractizare. O abstractizare care de cele mai multe ori este la fel de bună care oricare alta, iar în unele împrejurări poate fi chiar utilă, dar este o abstractizare la urma urmei și încă una foarte înaltă care ascunde o serie întreagă abstractizări de ordin inferior ce corespund unor fenomene concrete: bani, trezorerie, bancă, marfă, proprietatea privată, drept civil, drept penal, sistem de partide, parlament, guvern, municipalități, armată, poliție, muncă salariată, piața muncii, piața bunurilor de consum, piața bunurilor industriale, piața bunurilor cu ridicata, infrastructură de comunicații, infrastructură de transport și multe alte instituții sau concepte care poate apar în primul rând ca de domeniul economiei sau a politicului, dar nu aparțin în niciun caz în totalitate domeniului principal.

Niciuna dintre instituțiile acestea nu sunt specifice capitalismului, nici nu s-au dezvoltat în aceeași manieră și secvență în fiecare stat de-a lungul apariției capitalismului, însă capitalismului îi sunt specifice anumite relații de determinare între ele încât le reproduce funcțiile chiar și atunci când unele forme lipsesc, pentru că se presupun unele pe altele fie ca premise pentru procesul din care fac parte, fie chiar fiind doar momente diferite ale aceluiași proces. Când identificăm din formele moderne în trecut, fie îndeplinesc altă funcție, fie ocupă altă poziție în determinațiile sociale ale modului de producție unde le regăsim.

Mai ales în cazul lui Varoufakis și Dean, ceea ce reușesc să numească drept tehno/neofeudalism este tocmai conceptul unui mod de producție, totalitatea de instituții și procese care descriu existența noastră socială. Dar ajung la acest concept topind unele în altele instituții și procese făcând imposibilă identificarea ulterioară a relațiilor de determinație dintre ele. În același timp, pentru că ce au în comun este o critică generală a contextului socio-economic, dorința de a provoca și o aplecare asupra modului în care platformele intermediază relațiile de muncă, fără a indica însă aceleași mecanisme și dinamici, nici soluțiile propuse nu converg.

Problema capitalismului perfect sferic în vid

Datorită caracterului totalizator al tezei tehnofeudalismului, ipotezele reușesc destul de bine în a critica un liberalism tehnocratic care își propune să se folosească de puterea statului pentru a menține capitalismul în forma sa ideală, progresistă, păzind libera competiție. De exemplu Durand observă foarte bine cum noile tehnologii digitale depind în foarte mare măsură de concentrarea capitalului și de poziția de monopol a firmelor. Din această critică, tehnofeudalismul, mai ales Durand și Varoufakis introduc și un element de optimism în conjunctura actuală, văd în societatea tehnofeudală și contururile unei noi societăți care să nu fie business as usual. Ce nu poate face însă, este să și propună clar, coerent cu analiza, forma unui nou sistem și agentul schimbării care ar trebui să producă sistemul respectiv.

Varoufakis este foarte interesat de modul în care algoritmii de predicție și recomandare anihilează agentitatea actorului pe piață, deoarece platformele reușesc să inducă dorințe în consumatori.

„[H]aving automated Alexa’s power to manufacture, or at least curate, our desires, it grants its owners a magic wand with which to modify our behaviour – a power that every marketer has dreamed of since time immemorial. This is the essence of algorithmic, cloud-based, command capital.”

(Varoufakis 2023)

Dean e interesată de modul în care puterea statului odată slăbită, se produce un vid legislativ în care puterea privată economică se poate exprima ca putere suverană.

„Relational contracts bind people to the service of another in a contemporary version of vassalage.[...]Neoliberal policies aiming to shield capital, property, and markets from popular power open up new opportunities for private power to exert itself.”

(Dean 2025)

Cedric Durand observă cum platformele în care suntem integrați impun o diviziune a muncii atât de fină încât reușesc să transforme interacțiuni de zi cu zi în activități productive, extrăgând ca rentă surplusul generat de utilizatori.

„Every minute of our lives is integrated into this taut network of productive interdependencies, enabling us to eat food grown and transported by others, to heat ourselves with power stations built and managed by others, to communicate via electronic networks or printed forms that we do not help to maintain, in all the sophisticated ways we know. The increasing proportion of our lives spent online only adds to the complexity of these social links.”

(Durand 2024)

În consecință, Durand ne invită să e ne uităm la romanul de anticipație Steaua Roșie al proto-ciberneticianului și viitorului bolșevic Alexander Bogdanov pentru a vedea cum ar arăta o socializare pe scară largă a muncii controlată însă rațional prin intermediul unor institute de statistică operate de voluntari. Varoufakis ne trimite și el către literatura științifico-fantastică, mai precis către cea scrisă de el însuși, unde își imaginează o societatea unde actul cumpărării devine, în sfârșit, identic cu actul compărării. Dean, în schimb, vede zidarul unui post-capitalism emancipator nu în tehnologii, ci în subiecții produși de aceștia, anume muncitorii universali chemați de pe o platformă pe alta.

Sărăcia programatică a tehnofeudalismului este de așteptat, ca pentru orice teorie nouă. Dispersia de propuneri, cu atât mai mult cu cât sunt de abia la început de drum, sugerează însă că teoria este doar un antet pentru un obiectiv ales cu mult înaintea formulării criticii. Aici, ipoteza tehnofeudalismului se dezvăluie nu ca o simplă provocare, ci tocmai ca o teză care îndoaie rigoarea ortodoxiei nu cu suplețe intelectuală, ci pentru a-și croi iresponsabil o scurtătură. Deoarece a redus întreaga existență socială la două concepte abstracte, nemiscibile, de politic și economic unde economicul este acceptat ca un domeniu privat și politicul ca un domeniu public, prin definiție piața liberă nu poate fi decât un imperiu al libertății. Apare o antinomie între angajamentele politice ale preopinenților tehnofeudalismului, explicit anticapitaliste și concluzia către care analiza i-a condus. Aceștia, de obicei, observă antinomia și se retrag, insistând pe caracterul de provocare a teoriei. Durand de exemplu recunoaște că:

„The use of the idea of refeudalisation also requires a degree of caution. Any isomorphism with medieval Europe and Japan is, of course, remote and incomplete. ” (Durand 2024)

Dar odată ce au lansat-o în spațiul public, nu mai dețin monopol pe ea, iar ipoteza tehnofeudalistă, în special în articularea lui Yanis Varoufakis, rezolvă o mare problemă a reacționarilor corporatiști. Pentru figuri ca Călin Georgescu, ipoteza tehnofeudală rezolvă tensiunea dintre cele două fețe clasice ale capitalismului, democrația jeffersonian și neo-mercantilismul hamiltonian. Toate problemele identificate ca fiind tehnofeudale sunt motivele pentru care Alexander Hamilton a fost o figură controversată în istoria Statelor Unite. Subordonarea domeniului public interesului privat atunci când puterea economică se concentrează în jurul unei singure entități, fie ea statul sau un mare patron, era una dintre marile probleme ale gândirii politice ale secolelor XVIII și XIX. Tabăra care vedea în piața liberă singurul sistem capabil să asigure libertatea politică a indivizilor a avut dreptate. Dar a avut dreptate și tabăra care vedea în dezvoltarea industriei, și ca necesitate, dezvoltarea sectorului financiar, căci în cele din urmă productivitatea sporită a deschis noi câmpuri de oportunități care n-ar fi fost posibile doar cu mica producție agricolă și meșteșugărească. Dar ipoteza tehnofeudală, odată ce plasează momentul monopolist nu în întărirea puterii federale, ci în reformele neoliberale ale anilor 1970, care se coc neofeudal abia în ultimii ani cu ascensiunea giganților tech, transformă acel capitalism al pieței libere din conceptul abstract al capitalismului perfect sferic în vid într-un fenomen istoric care s-a întins de-a lungul a mai mult de două secole. În aceste condiții, în lipsa unui angajament anticapitalist anterior, soluția pentru înfrângerea tehnofeudalismului se relevă singură.

„Toţi aceşti actori şi-au propus să îngroape vechiul capitalism industrial, devenit neprofitabil pentru ei, şi să-l înlocuiască cu Marea Resetare şi cu Programul Verde, o tehnoiobăgie în care pieţele libere vor fi înlocuite de feudele digitale ale „platformelor" gen Amazon sau Facebook.” (Georgescu 2022, 58)

Relația nici nu este unidirecțională. Ipoteza tehnofeudală nu poate rămâne doar o provocare sau stilizare prea multă vreme, căci provocarea funcționează doar atât timp cât ascunde potențialul de a fi corectă. Adepții teoriei, ca adepții oricărei teorii politice sau economice, trebuie să potrivească evenimentele în desfășurare cu teoria emisă, pentru a o evalua. În general procesul evaluării nu este mecanic, cu un spațiu deschis pentru interpretare, dar mai ales în cazul unei ipoteze emise din dorința de a șoca mai puțin decât de a explica, procesul de evaluare a teoriei este mai degrabă agentic. Iar cel puțin Varoufakis ia decizia de a-și confirma ipoteza văzându-l pe Georgescu ca pe o victimă a aceluiași sistem tehnoglobalist care a subordonat Grecia Troikăi în timpul mandatului său la conducerea Ministerului Finanțelor.

Concluzii

În final, desigur, tehnofeudalismul are proprii critici direcți, cel mai vizibil exemplu fiind Evgeny Morozov în articolul Critique of Techno-feudal Reason, căruia până nu demult doar Jodi Dean i-a dedicat o replică mai lungă de câteva twitturi sau bombăneli la un podcast. Răspunsul ei ratează două dintre cele mai importante argumente ale lui Morovoz, anume că punctul producerii plusvalorii nu trebuie să coincidă cu punctul valorizării, respectiv problematizarea opunerii capitalismului pur, economic, unui capitalism politic care are potențialul de a nu mai fi deloc capitalism. Capitalismul, ca sistem global, se va manifesta diferite în diferite momente ale ciclului acumulării și în diferite spații de glob.

În măsura în care provocarea e făcută cu bună credință ar trebui să accepte că și-a atins scopul. Încă dinainte ca ipoteza să fi devenit populară se făceau eforturi pentru a gândi noile relații de muncă și noile relații de exploatare. Cu mult înainte de fapt. Boris Frankel a studiat de-a lungul anilor 1980 ipoteza unei societăți post-industriale și care ar fi consecințele pentru democrație, structura statului sau relațiile dintre clase. În aceeași perioadă Nona Y Glazer a studiat problema muncii în servicii și formele non-salariale de producere a plusvalorii. Revizitarea unor lucrări ca Post-Industrial Utopians sau Servants to Capital: Unpaid Domestic Labor and Paid Work, respectiv Women’s paid and Unpaid Labour ar fi fost mult mai productivă din punctul meu de vedere. De asemenea, deosebit de importantă pentru înțelegerea precisă a modului în care tehnologia, drepturile intelectuale și arhitectura legală a comerțului internațional au reconfigurat relațiile de muncă este lucrarea lui Tony Smith, Technology and Capital in the Age of Lean Production: A Marxian Critique of the "New Economy". Nici nu cred că provocatorii sunt deosebit de temerari în diagnosticile propuse. Contemporan cu dezvoltarea ipotezei tehnofeudalismului, Callum Cant, James Steinhoff și Nick Dyer-Witheford, respectiv Jason E. Smith reconstruiau independent unii de alții o economie politică critică potrivită muncii flexibile și a muncii pe platforme.